Să nu-mi iei niciodată dragostea...

În epoca nostră a avea curajul de a simţi ceva profund este din ce în ce mai rar întâlnit. Ne dedicăm unor cauze atât de profane - să construim o carieră, să facem bani pentru o casă, să achiziţionăm o maşină, să ne îmbrăcăm în trend etc., încât sufletul nostru abia mai are răgaz să-i observe pe cei din jurul nostru în ipostaza lor umană (nu drept colegi de muncă, parteneri de viaţă, cei cu care ieşim într-un club ş.a.m.d.).
A simţi vibraţii ale fiinţei a devenit un lux, iar recunoaşterea acestor sentimente e percepută ca o slăbiciune a personei. Vreau aici să strig: A IUBI ESTE MANIFESTAREA DIVINITĂŢII ÎN OM!, indiferent de nuanţe, de care e destinatarul acestui sentiment sau modalitatea în care noi ne exprimăm trăirea. Deşi normele de convienenţă socială ne cer decenţă şi diplomaţie în dragoste, eu vreau să felicit pe toţi cei care sunt încă în stare să vibreze, convinsă fiind că DRAGOSTEA ÎNNOBILEAZĂ.
Pe de altă parte, ruşinea şi suferinţa pe care o dragoste neîmpărtăşită (aici mă refer nu doar în amor, ci şi în diferite tipuri de prietenii) le pot aduce trebuie tratate cu respect - toate au un rost în desăvârşirea nostră ca oameni, iar dacă celălalt nu ne răspunde pe măsura aşteptărilor, nu trebuie să privim acest fapt ca un eşec - IUBIREA RĂMÂNE ÎN NOI, nimeni nu ne-o poate lua pentru că este prea adânc îndrădăcinată în fiinţa nostră.
Aş putea să continui pledoaria pentru a iubi, însă fiecare avem o percepţie proprie asupra conceptului de dragoste adevărată, iar limbajul e prea sărac pentru a-l putea surprinde în cuvinte.
IUBESC!