Şi când te gândeşti că putinţa noastră e limitată...de reguli, de conştiinţă, de alţii, de firea umană.
Aş vrea să înţeleg de ce mulţumirea mi-e străină, de ce nu mă pot opri din căutări, de ce a fi satisfăcută de prezent îmi pare lâncezeală şi nu reuşesc a-mi potoli nevoia/dorinţa de perfecţiune.
Pornind de la cele mai ascunse unghere ale sufletului meu, încerc să mă definesc, să mă aflu, să mă schimb revelându-mă cu autenticitate şi naturaleţe. Mi-e greu să rămân cu mine o viaţă şi să fiu aceeaşi, să nu aflu mai multe, să nu fac mai bine, să nu merg mai în adâncuri pentru a ieşi mai mult afară.
Astfel realizez că nu sunt făcută pentru a rămâne într-un job care nu-mi oferă provocări şi nu îmi pare nou deşi este acelaşi, la fel cum nu pot fi într-o relaţie (de iubire, prietenie) care să nu-şi arate zi de zi alte feţe. Cum însă îmi pot găsi astfel locul, cum pot rămâne eu şi cum să nu păcătuiesc neîncetat dorindu-mi practic imposibilul?!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu