Povestea incepe, daca imi dau bine seama, cu un vas de sticla in care se afla doi fluturi ce zboara incontinuu, in acel spatiu limitat, doua suflete ce parca duc dorul unor vremuri vechi, de demult. Bolul de sticla se afla la magazinul din colt, ce apartine doamnei batrane si singuratice, retrasa fiind din fire, ce parca-si aduce aminte neincetat o istorie a unor timpuri trecute, uitate. As pune ramasag sa sunt putine serile in care doamna Ropovici reuseste sa adoarma.Priveste neincetat catre vasul de sticla in care se afla cei doi fluturi, ca si cand povestea lor i s-ar perinda permanent prin fata ochilor.Ii pare rau si acest lucru i se citeste din privire.E o femeie blanda si linistita, totusi intuitia imi spune ca e mai mult la mijloc, ceva ce o determina sa stea de veghe neincetat, asteptand parca o minune.Rareori reuseste cineva sa-i vorbeasca.Singurul care-i face cu ochiul este bolul de sticla. Ma hotarasc insa a-i vorbi, decisa fiind sa nu las balta acest subiect.Voi incerca sa o determin sa-si deschida sufletul.Initial am pus la cale o intreaga discutie, si asta doar in mintea mea:cum ar trebui sa-i vorbesc, ce ar trebui sa-mi raspunda dansa.M-am gandit de multe ori seara eu insami la vasul de sticla, insa niciodata nu mi-as fi putut imagina povestea miraculoasa pe care o ascundea. Intr-o zi insa, fara nici un plan in minte, fara nimic dinainte stabilit, am plecat dis-de-dimineata de acasa si am luat-o la fuga catre magazinul "doamnei albe", dupa cum imi placea sa o numesc. Am facut aceasta fiindca nu am vrut sa ma mai duc cu vorba pe mine insami, in ceea ce priveste aceasta poveste. Am intrat pe usa ca un vartej, marturisind care era motivul nelinistii mele, pentru ce venisem sa o vad: vroiam sa stiu povestea! Stiam ca multi incercasera sa o determine a-si marturisi secretul, insa nimeni nu izbutise. Se auzea prin zona chiar ca "doamna alba" era acolo de foarte mult timp, de zeci si chiar sute de ani. Doamna nu m-a luat la rost si nici nu si-a batut joc de comportamentul meu copilaresc.S-a uitat profund in ochii mei, ca si cand incerca sa ma cerceteze pana in strafunduri, sa vada daca sunt vrednica sa-i aflu povestea. Eu dadeam din gura neincetat, ea insa doar ma privea, ca si cand m-ar fi cunoscut mai bine asa, decat retinadu-mi vorbele. Aveam de gand sa plec, fiind convinsa ca nu eu voi fi cea care ii va asculta povestea. Spre mirarea mea insa, cand eram aproape de usa, m-a strigat: "-Nicoleta!" Imi cunostea numele, iar acest lucru mi-a confirmat inca o data ca era ceva cu totul deosebit in acel suflet din fata mea. Timp de cateva minute a fost liniste.Vroia sa spuna totul exact asa cum a fost.Apoi insa a rupt tacerea si cu o voce blanda si calda a inceput: "-Povestea pe care cu atata ardoare doreai sa o stii, a inceput acum opt sute de ani, cand eu inca eram tanara si frumoasa, insa rea, orgolioasa, tinand piept tuturor prin ironii. Caregina, fata mea fusese crescuta ca o adevarata printesa mofturoasa, fara lumina pe chip si zambet pe buze.Era o copie identica a propriei mele persoane.Eram hotarata ca atunci cand va creste sa o marit cu printul de Marin, de peste mari si tari, care era cel mai instarit. Daciana a crescut, insa era ceva ciudat in comportamentul ei, ca si cand vroia altceva, astepta ceva.Adeseori o vedeam plecand pe campul din fata palatului, culegand flori ori citind la umbra vreunui copac. Intr-o zi insa, privind-o mai atent, am vazut-o alaturi de fiul printului vecin, Andru, a carui avere nu atingea mai mult de 500 bani aur, ce pe atunci era foarte putin.Daciana insa era asa cum eu nu o vazusem niciodata: radia de fericire, ochii ii straluceau de-un albastru pur, iar surasul firav, pe care eu cu greu ma straduisem sa nu i-l cultiv, ii lumina chipul trezit parca dintr-un vis urat. In acele momente parca am innebunit, m-am dus si am dat de stire regelui, chiar cu riscul de a ma face de ras. Am stat de vorba cu Daciana si am incercat sa-i bag mintile-n cap.Cand lacrimile fetei s-au dat de-a dura pe podeaua rece, o Lumina din Cer a glasuit si mi-a spus: "-Ia aminte! Pana cand sufletul tau nu va fi plin de iubire, pana cand nu vei avea puterea sa te schimbi si sa le acorzi binecuvantarea ta acestor copii, Daciana si Andru se vor preschimba in cei mai frumosi fluturi din Univers! Ani vor trece, iar atunci cand un copil va veni sa-i elibereze, tu vei fi cu adevarat regina pe care poporul tau si-a dorit-o, mama pe care Daciana neincetat a visat-o. Te vei schimba prin Iubirea lor!" Ma uitam la "doamna mea alba".Lacrimi ii curgeau pe obraji.Amintirile dadusera navala, spargand gheata. Deodata insa, Ionel, copilul surorii mele, a dat buzna in magazin, cautandu-ma.Privirea insa i s-a atintit asupra celor doi fluturi, ce erau parca mai frumosi ca niciodata. Sub privirile noastre emotionate, fara sa spuna nimic, a luat in brate vasul, a fugit afara si ca prin minune, l-a inaltat la Cer.Fluturii s-au transformat in doua scantei ce zburau catre Soare.La fel si "doamna mea alba", ce ma privise cu bucurie in ochi, multumind parca.
Un comentariu:
Povestea fluturasilor
Povestea incepe, daca imi dau bine seama, cu un vas de sticla in care se afla doi fluturi ce zboara incontinuu, in acel spatiu limitat, doua suflete ce parca duc dorul unor vremuri vechi, de demult.
Bolul de sticla se afla la magazinul din colt, ce apartine doamnei batrane si singuratice, retrasa fiind din fire, ce parca-si aduce aminte neincetat o istorie a unor timpuri trecute, uitate. As pune ramasag sa sunt putine serile in care doamna Ropovici reuseste sa adoarma.Priveste neincetat catre vasul de sticla in care se afla cei doi fluturi, ca si cand povestea lor i s-ar perinda permanent prin fata ochilor.Ii pare rau si acest lucru i se citeste din privire.E o femeie blanda si linistita, totusi intuitia imi spune ca e mai mult la mijloc, ceva ce o determina sa stea de veghe neincetat, asteptand parca o minune.Rareori reuseste cineva sa-i vorbeasca.Singurul care-i face cu ochiul este bolul de sticla.
Ma hotarasc insa a-i vorbi, decisa fiind sa nu las balta acest subiect.Voi incerca sa o determin sa-si deschida sufletul.Initial am pus la cale o intreaga discutie, si asta doar in mintea mea:cum ar trebui sa-i vorbesc, ce ar trebui sa-mi raspunda dansa.M-am gandit de multe ori seara eu insami la vasul de sticla, insa niciodata nu mi-as fi putut imagina povestea miraculoasa pe care o ascundea.
Intr-o zi insa, fara nici un plan in minte, fara nimic dinainte stabilit, am plecat dis-de-dimineata de acasa si am luat-o la fuga catre magazinul "doamnei albe", dupa cum imi placea sa o numesc. Am facut aceasta fiindca nu am vrut sa ma mai duc cu vorba pe mine insami, in ceea ce priveste aceasta poveste.
Am intrat pe usa ca un vartej, marturisind care era motivul nelinistii mele, pentru ce venisem sa o vad: vroiam sa stiu povestea!
Stiam ca multi incercasera sa o determine a-si marturisi secretul, insa nimeni nu izbutise. Se auzea prin zona chiar ca "doamna alba" era acolo de foarte mult timp, de zeci si chiar sute de ani. Doamna nu m-a luat la rost si nici nu si-a batut joc de comportamentul meu copilaresc.S-a uitat profund in ochii mei, ca si cand incerca sa ma cerceteze pana in strafunduri, sa vada daca sunt vrednica sa-i aflu povestea.
Eu dadeam din gura neincetat, ea insa doar ma privea, ca si cand m-ar fi cunoscut mai bine asa, decat retinadu-mi vorbele.
Aveam de gand sa plec, fiind convinsa ca nu eu voi fi cea care ii va asculta povestea. Spre mirarea mea insa, cand eram aproape de usa, m-a strigat: "-Nicoleta!" Imi cunostea numele, iar acest lucru mi-a confirmat inca o data ca era ceva cu totul deosebit in acel suflet din fata mea.
Timp de cateva minute a fost liniste.Vroia sa spuna totul exact asa cum a fost.Apoi insa a rupt tacerea si cu o voce blanda si calda a inceput:
"-Povestea pe care cu atata ardoare doreai sa o stii, a inceput acum opt sute de ani, cand eu inca eram tanara si frumoasa, insa rea, orgolioasa, tinand piept tuturor prin ironii. Caregina, fata mea fusese crescuta ca o adevarata printesa mofturoasa, fara lumina pe chip si zambet pe buze.Era o copie identica a propriei mele persoane.Eram hotarata ca atunci cand va creste sa o marit cu printul de Marin, de peste mari si tari, care era cel mai instarit.
Daciana a crescut, insa era ceva ciudat in comportamentul ei, ca si cand vroia altceva, astepta ceva.Adeseori o vedeam plecand pe campul din fata palatului, culegand flori ori citind la umbra vreunui copac.
Intr-o zi insa, privind-o mai atent, am vazut-o alaturi de fiul printului vecin, Andru, a carui avere nu atingea mai mult de 500 bani aur, ce pe atunci era foarte putin.Daciana insa era asa cum eu nu o vazusem niciodata: radia de fericire, ochii ii straluceau de-un albastru pur, iar surasul firav, pe care eu cu greu ma straduisem sa nu i-l cultiv, ii lumina chipul trezit parca dintr-un vis urat. In acele momente parca am innebunit, m-am dus si am dat de stire regelui, chiar cu riscul de a ma face de ras. Am stat de vorba cu Daciana si am incercat sa-i bag mintile-n cap.Cand lacrimile fetei s-au dat de-a dura pe podeaua rece, o Lumina din Cer a glasuit si mi-a spus:
"-Ia aminte! Pana cand sufletul tau nu va fi plin de iubire, pana cand nu vei avea puterea sa te schimbi si sa le acorzi binecuvantarea ta acestor copii, Daciana si Andru se vor preschimba in cei mai frumosi fluturi din Univers! Ani vor trece, iar atunci cand un copil va veni sa-i elibereze, tu vei fi cu adevarat regina pe care poporul tau si-a dorit-o, mama pe care Daciana neincetat a visat-o. Te vei schimba prin Iubirea lor!"
Ma uitam la "doamna mea alba".Lacrimi ii curgeau pe obraji.Amintirile dadusera navala, spargand gheata.
Deodata insa, Ionel, copilul surorii mele, a dat buzna in magazin, cautandu-ma.Privirea insa i s-a atintit asupra celor doi fluturi, ce erau parca mai frumosi ca niciodata. Sub privirile noastre emotionate, fara sa spuna nimic, a luat in brate vasul, a fugit afara si ca prin minune, l-a inaltat la Cer.Fluturii s-au transformat in doua scantei ce zburau catre Soare.La fel si "doamna mea alba", ce ma privise cu bucurie in ochi, multumind parca.
Trimiteți un comentariu