joi, 27 martie 2008

"Dincolo de bine, dincoace de rău" (Aurora Liiceanu, Alice Năstase)

Aş vrea să doresc pe cineva nebuneşte. Să-i regăsesc gustul în cafeaua de dimineaţă, iar mirosul lui aspru să-mi zgârie visele. Să zac bolnavă de lingoare, să delirez, să gem, să strig. Să nu mă aline decât scrâşnetul dulce al cheii în uşa din spatele nostru. Să uit de tot că dragostea se cuvine să fie înţeleaptă. Şi să nu-mi pese că poate veni o clipă în care să sufăr, atâta vreme cât fără dragoste pot să mor. Să nu mai am curajul să-l întreb pe Dumnezeu dacă e bine ce fac, şi atunci să nu-l întreb nimic...
Dar sunt o femeie de carieră, înţeleaptă, lucidă, inacceptabil de trează. Şi cred că n-o să mai trec niciodată prin asta.

cum Nichita Stănescu spunea...

Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă.
Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor. Dintre mine şi numere, bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
Am şi-un defect, un păcat: iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi-o rană întâmplătoare la mână mă face să văd prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, războaiele…

duminică, 9 martie 2008

Păcatul de a vrea mereu mai mult

Şi când te gândeşti că putinţa noastră e limitată...de reguli, de conştiinţă, de alţii, de firea umană.
Aş vrea să înţeleg de ce mulţumirea mi-e străină, de ce nu mă pot opri din căutări, de ce a fi satisfăcută de prezent îmi pare lâncezeală şi nu reuşesc a-mi potoli nevoia/dorinţa de perfecţiune.
Pornind de la cele mai ascunse unghere ale sufletului meu, încerc să mă definesc, să mă aflu, să mă schimb revelându-mă cu autenticitate şi naturaleţe. Mi-e greu să rămân cu mine o viaţă şi să fiu aceeaşi, să nu aflu mai multe, să nu fac mai bine, să nu merg mai în adâncuri pentru a ieşi mai mult afară.
Astfel realizez că nu sunt făcută pentru a rămâne într-un job care nu-mi oferă provocări şi nu îmi pare nou deşi este acelaşi, la fel cum nu pot fi într-o relaţie (de iubire, prietenie) care să nu-şi arate zi de zi alte feţe. Cum însă îmi pot găsi astfel locul, cum pot rămâne eu şi cum să nu păcătuiesc neîncetat dorindu-mi practic imposibilul?!

luni, 3 martie 2008

Ce e bine şi ce e rău

Aproape cu toţii am crescut măcar cu nişte principii morale elementare care ne-au fost insuflate încă de mici, indiferent că e vorba de morala crestină ("Nu omorî", "Nu fura" şi aşa mai departe) sau de alt gen de doctrină morală - fie dată de altă religie, fie de reguli simple "de viaţă’. Am fost obişnuiţi să trăim într-o lume de reguli, suntem inconjuraţi de ele, de la simpla: "Nu călcaţi iarba", până la reguli mai complexe gen "Nu îţi înşela soţul/soţia".
Nu cumva moralitatea este doar o convenţie socială, un comportament învăţat şi astfel artificial? Morala ar părea la prima vedere un termen extrem de subiectiv. Morala este ceea ce se formează în mintea fiecăruia ca fiind "un sistem de valori". Morala este cea care impune aplicarea "sistemului de valori" în viaţa de zi cu zi. Însă de ce să urmăm întocmai nişte regului învăţate...nu ar putea exista şi "un dezvăţ"? Cât sens are acest sistem de valori însuşit în copilărie şi adolescenţă în viaţa noastră de adult? Cred că de multe ori firea umană ne pune în nişte situaţii care nu se mai pot încadra în normarea morală şi atunci...încotro?
Cu riscul de a fi eretică, refuz să mă conformez regulilor pe care nu le înţeleg şi aleg să-mi trăiesc viaţa după propria morală (care evident are mult în comun cu cea creştină, dar nu coincid). Iar uneori, cum îmi spunea o prietenă, refuz să mă gândesc la bine şi la rău, trăind starea, trecând prin viaţă. Aşadar, iertare cer celor pe care îi dezamăgesc prin sistemul valorilor mele, prin modul meu de a discerne între bine şi rău.

P.S.Gândurile de mai sus nu îmi aparţin doar mie...