(trăirile mele de atunci, de cele mai multe ori cu vorbele altora, necunoscuţi mie)
"Ai urmărit vreodată zborul uni vultur sau al unui pescăruş? Traiectorii drepte în vânt în cerul îndepărtat. Aşa sunt eu şi vreau să zbor în timp ce-ţi spun că te voi avea. Şi te voi avea...
Ai observat vreodată pasul oricărei feline sau dorinţa de a trăi care-l face pe copil să strige? Eu sunt aşa şi nu mă pot opri când îţi spun că te voi avea. Şi te voi avea...
Te voi avea pentru că-s bolnavă dacă nu te simt al meu. Te voi avea pentru că te vreau şi cu fantezia am construit o lume pe care va trebui să o vezi doar tu.
Ai căutat vreodată în noapte, printre animale singure, în cărările neclare sau în puţinele culori? Eu sunt aşa şi nu mă pot înşela când îţi spun că te voi avea. Te voi avea pentru că sigur te cunoşteam deja. Te voi avea pentru că trebuie să mă povestesc prin tine. Te voi avea pentru că nu-mi pot opri curiozitatea. Te voi avea pentru că vreau un loc în amintirile tale, un loc în tine. Nu-mi opune rezistenţă, nu ezita pentru că nu avem timp...Nu lăsa să se consume momentul. Dacă Mâine ne va dărui doar o fotografie să n-o laşi să-şi piardă culoarea, să n-o arunci...să mă chemi să-i dau viaţă, să-ţi dau viaţă"
Te-aş fi căutat până în străfunduri şi tot te-aş fi găsit. Oricât te-ai fi ascuns, chemările tale intime m-ar fi călăuzit. Sper numai să nu fi ajuns prea târziu, sper să nu te fi sinucis...Nu mai aud chemarea decât ca un ecou şi mă întreb: sunt atât de aproape încât rezonanţele ei vibrează în mine sau pur şi simplu ai renunţat să mă chemi?
Nopţile nu se mai sfârşesc...Le iau cu mine acasă, fiinţa mea le transformă-n melodie şi mă trezesc dorindu-te din nou lângă mine. Mă simt ciudată, dar ştiu că filmul vieţii mele are nevoie de un regizor bizar care să complice scenariu cât mai ingenios cu putinţă.
Tu ai apărut pe neaşteptate, ca un cântecel comic. De fapt, încă mă mai întreb: oare nu-i o comedie acest film?! Cine a decis intrarea ta în viaţa mea nu ştiu; ştiu însă că m-ai captivat şi port clipă de clipă un război cu raţiunea. Nu mă plâng şi nu fug atâta timp cât această luptă îmi foloseşte pentru a ieşi din mine însămi.
"Nu te reţin mult,doar...până la sfârşit
De ce te mai ascunzi prin ramuri de vise? De ce nu îndrăzneşti să apari în plinătate? Te temi c-am să te ascund în suflet? Ţi-e frică să nu te pierzi în inima mea? Ştiu că odată şi odată tot vei veni conştient şi voluntar. Eu te voi aştepta...
În sfârşit ai sosit în lumea mea. N-am să te reţin mult. Nu mai mult decât până când îţi voi fi intrat în sânge ca o otravă, lumina ochilor tăi va fi prizoniera cerului fiinţei mele, iar braţele şi buzele mele vor fi lăsat pecetea de neşters pe pielea ta. Doar până atunci...
Apoi vei fi liber să pleci.Să pleci şi gândul să-ţi ardă pătruns de gândul meu. să fugi şi nopţile să-ţi fie tulburate de ritmul pulsului meu. Să alergi şi răceala mâinii mele să te îngheţe în nopţile de vară.
Atunci am să ştiu şi am să vin.
Ai să te ascunzi în pământ, dar am să plec urechea la lutul tânăr şi am să-ţi simt bătaia inimii. Ai să te ascunzi în mare, dar răsuflarea ta mă va chema ca un cântec de sirenă. Ai să te ascunzi printre nori, dar ochii tăi vor luci ca două lacuri adânci de munte. Şi tot te voi găsi...
Învins va trebui să te predai. Şi-ţi vei duce chinul mai departe...Te va durea când voi închide ochii, căci nu-mi vei mai soarbe otrava privirii. Vei suferi când mâinile mele îţi vor mângâia părul, căci nu le vei mai simţi reci pe obraji. Vei plânge când gura mea îţi va şopti frânturi de rugăciune în ureche, căci nu-i vei mai simţi fructul sărutului.
Şi aşa va fi până la sfârşit. Te vei mistui în mine clipă de clipă. Vei arde până la capăt, încet şi mocnit. Ţi se va spulbera cenuşa în privirea mea. Dar zâmbetul meu va fi acolo. Va fi acolo mereu. Până la sfârşit."
M-am privit în oglindă. Mi-am zâmbit şi mi-am spus: Pot totul! O forţă nebănuită mă cutremură şi mi se dă cu o singură condiţie: să te fac să zâmbeşti. Poate că fericirea e o stare nepermisă muritorilor, dar eu vreau să încerc să trec cu tine de bariera umanităţii.
Dacă ai şti cât de puţin îmi trebuie să fiu fericită...doar un surâs, al tău.
Nu pot renunţa la privirea sufletului tău, nu pot renunţa la chemările nefiinţei, nu pot renunţa la nelinişti. Mă uimesc pe mine însămi cu toate aceste acceptări şi negări. Nu mai sunt în puterile mele. Ia-mă sau alungă-mă! Dă-mi-te sau nu mă cotropi!
Scriem acum prefaţa unui roman care poate nu va fi publicat vreodată...E posibila noastră poveste...un refren de dor abia îngânat...un freamăt al ascunzişirilor şi dezvăluirilor.
Ştii...nu mi-e frică de suferinţa iubirii neîmpărtăţite, ci de zădărnicie, de inutilitatea dăruirii, de limitarea fizică a dimensiunii spirituale.
Cum poţi convinge un suflet ce iubeşte dificultăţile să renunţe atunci când nu a încercat imposibilul?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu