Testament

O iubire generoasă îşi are întotdeauna pregătit testamentul (Pablo Neruda)

De multe ori în filme (probabil şi în realitate uneori), rămân în urma celor care mor, alături de un testament cu beneficii sau datorii, scrisori către cei dragi. Inevitabil te gândeşti: de ce trebuie să asteptăm moartea pentru a da glas unor sentimente şi gânduri frumoase?! Încă nu am primit răspuns la această întrebare, dar, prevăzătoare cum sunt, îmi scriu acum testamentul.


Dragii mei,

Nu am ce lăsa în urma mea, nici bunuri materiale, nici realizări importante, dar nici regrete sau datorii morale (sper că nici financiare). Nu pretind nici o lacrimă, iar amintirea mea ştiu că nu va fi veşnică.
Îmi place să cred că am trăit mulţumitor, ca timp şi ca evenimente, ca simţire şi acţiune. Aş fi vrut să pot spune că suficient…dar se poate spune vreodată că am trăit suficient?!

Am greşit uneori (de câteva ori grav), apoi am încercat să repar sau pur şi simplu să accept, cu dificultate, eşecul.
Am iubit mult, din suflet, pe voi toţi, pe fiecare în parte altfel…Poate nu am arătat-o când aţi avut mai mare nevoie, poate pur şi simplu nu am ştiut cum să o fac.

Chiar dacă m-am gândit la această despărţire, tot nu am fost capabilă să ofer toate îmbrăţişările calde, toate zâmbetele sincere, toată atenţia şi răbdarea, toate sărutările pătimaşe, toate strângerile de mâini şi suflete pe care le aveam în mine, care m-au epuizat uneori şi revigorat alteori, care au dat sens fiecărei clipe. Şi uite şi acum…nu am cuvinte suficiente pentru a vă spune cât de mult vă iubesc!

Pe nepregătite o prietenă m-a întrebat scurt şi cerând imperios un răspuns imediat: „Ce este cel mai important în viaţă?!” Şi brusc în mine s-a generat un vid cognitiv şi un haos emoţional…Primul răspuns articulat a fost „SĂ TRĂIM”, dorind să surprind astfel necesitatea de a ne bucura şi valorifica fiecare clipă. Nu a fost mulţumită…voia să fiu un pic mai specifică. Repede, repede mi-au trecut prin minte toate tresăririle de inimă ce au dat culoare şi parfum vieţii mele. „DRAGOSTEA” am spus într-o suflare, fără a mai explica felurile, nuanţele, manifestările acesteia.

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 1-13)

O singură rugăminte am la voi, cei pe care vă las în urmă, acelaşi îndemn folosit desuet într-o emisiune TV : IUBIŢI-VĂ MULT!